Cu credibilitatea erodată de lupta politică, președintele-candidat s-a adresat elitei pentru gir electoral. Amețit de melc-melc-codobelcul îngânat prezidențial, Patapievici a scos coarne cărturești. Dornic să bea din apa călduță a recunoștinței post-electorale, s-a avântat omagial lăsând o dâră băloasă pe efigia adversarului. Periplul s-a întrerupt atunci când unghia gazetărească autohtonă l-a ciocănit în flagrant delict de slugărnicie. Vexat, interpelatul s-a contractat în cochilia unui comunicat confuz, încremenind riscant pe aleea călcată de pachidermii politici.

Cărturarul comite astfel o trădare a statutului moral, incapabil să se sustragă propriei paradigme. Pentru că, iată ce scria premonitoriu însuși Patapievici în “Omul recent”: “Oamenii de azi sunt cei mai bine hrăniți, cei mai prosperi, cei mai liberi (sub raportul deplasării în spațiu) pe care i-a cunoscut umanitatea. În același timp, sunt oamenii cei mai slabi de înger, cei mai dependenți de confort și de consum, cei mai aserviți bunului plac al liberului arbitru, cei mai puțin autonomi in judecățile lor, cei mai gregari (față de Stat), pe care i-a cunoscut vreodată umanitatea.”

Un auto-portret ireal de precis în contextul prezentului. Omul recent Patapievici s-a grăbit să legitimeze victoria electorală, folosindu-și calibrul intelectual într-o salvă improbabilă, mai mult ceremonială, asupra viitorului perdant. O salvă tardivă și nesolicitată, chiar cu muniția oarbă și desconsiderată de învingător.

Mi-aș dori ca H.R.Patapievici să-și abjure acest accident gazetăresc și altfel decât prin comunicate de presă. O “mea culpa” sinceră, prin dialog, ar marca ieșirea cărturarului din zodia recentului și i-ar reconfirma statutul de reper moral.

(publicat în cotidianul on-line Reporter de Ocazie)

Corabia politică se clatină în hula post-electorală. Cum se prezintă situația la bord?
Babordul pare decapitat, dar rămâne eternul seducător în vremuri de restriște economică. Social-democrații au acum nevoie de un lider credibil, în jurul căruia opoziția să se agrege coerent.

Tribordul arată erodat de guvernare, însă pe punctul de a se consolida parlamentar. Intrarea în coaliția pentru guvernare este, din considerente de afinități ideologice și conjuncturi parlamentare, singura opțiune viabilă a național-liberalilor.

Căpitanul este constrâns, mai mult decât oricând, să navigheze pe ruta convergenței politice. La prova avem nevoie de efigia unui premier inflexibil, care să alunge fantoma dictaturii prezidențiale. Carena ar trebui curățată de algele corupției, iar balastul administrativ aruncat peste bord.

Indubitabil, corabia nu poate prinde viteză apolitic, prin simpla ridicare a velaturii tehnocrației. Deriva indusă de criză poate fi compensată doar printr-un vâslit politic sincron, în care eventualul radicalism ale dreptei dominante să fie amendat corect și consistent de opoziția de stânga. In caz contrar, politicianismul va imprima o traiectorie predictibil circulară în care, finalmente, am ajunge de unde am plecat.

(publicat în săptămânalul on-line ACUM)

Astăzi, președintele autoritar (re)cucerește un electorat emotiv și împovărat de criză. Istoria ne servește un cocktail cu mai toate ingredientele ce au catalizat debutul, invariabil democratic, al unor dictaturi. Cezar, Napoleon, Hitler s-au instalat pe temeliile unor Republici șubrezite politic și economic. Secolul XX este dramatic marcat de ascensiunea unei pletore de tirani, mai mult sau mai puțin proeminenți. Asistăm oare la nașterea unei noi dictaturi?

Nici un instrument democratic nu este invulnerabil in fața dictaturii, cu atât mai puțin votul emoțional. Să fim sinceri, nu ne-am impacientat de incompatibilitatea axiomatică a liberalismului cu social-democrația. Nici nu ne-a prea păsat că o populistă igienizare a clasei politice nu va crea locuri de munca. Am sancționat unanim însă autoritarismul, deopotrivă personal si oligarhic.

Mai mult decât atât, președintele nu emană charisma de natură să-i pozitiveze manifestările autoritare. Domină mulțimile și se impune cu nonșalanță in fața adversarilor politici, dar eșuează lamentabil în a-i coagula in jurul intereselor naționale. Ori, seducția politica este o armă indispensabilă în arsenalul oricărui dictator ce se erijează in unica soluție la criza momentului.

O criză, de această dată globală, cu care am învățat încet-încet să conviețuim, o prezență apăsătoare, dar departe de a mai fi o sperietoare. De când principalele puteri prognozează relansarea economică, am început numărătoarea inversă către un final previzibil.

Constatăm ușurați că, deși mai amețitoare decât șnapsul, cinzeaca (virgulă treiș’trei) e sub nivelul comei dictatoriale. Cetățeanul turmentat se va trezi buimac în șanțul din dreapta al democrației. Iar în mahmureala post-electorală va avea ocazia să se auto-parafrazeze: “Dar eu, cu cine am votat?”

(publicat în săptămânalul on-line ACUM)

În urmă cu un secol și jumătate, domnitorul Cuza abdica sub presiunea “monstruoasei coaliții”. Astăzi, adversari politici tradiționali pactizează împotriva președintelui-candidat Băsescu. De ce conducătorul statului este perceput ca dușman comun? Și mai ales, cine va învinge acum?

Ciclicitatea istoriei e departe de a fi o lege, dar lecțiile ei trebuie învățate de fiecare dată. Cuza a susținut un șir de reforme menite sa europenizeze Principatele, însă clasa politică s-a simțit amenințată de inițiativele charismaticului domnitor. Reforma electorală desființase monopolul boierimii asupra puterii, iar cea agrară nu putea fi continuată decât prin exproprierea marilor moșieri.

După 7 ani de domnie, Cuza a abdicat în urma loviturii de stat, iar pe tron a fost adus un tânăr principe prusac, neinfluențat de rivalitățile autohtone – viitorul rege Carol I. Sub domnia sa, România a căpătat maturitatea politică și și-a câștigat independența. Industria s-a dezvoltat într-un ritm fără precedent iar cultura a înflorit extraordinar.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Cuza nu abdica? E posibil ca reforma agrară să fi avut loc mult mai devreme și să fi prevenit apariția răscoalelor. În egală măsură, criza politică marcată prin asasinarea liderului conservator ar fi putut degenera în război civil.

Astăzi, mănușa refuzată de domnitor a fost ridicată. Băsescu candidează pentru un nou mandat în care susține reforma politică și luptă împotriva “oligarhilor” și a “mogulilor”. Ca în trecut, liberalii și social-democrații se coalizează promovând un independent ca premier. Este greu de prevăzut cine va fi învingătorul în condițiile unui vot acordat emoțional. Pe de o parte, accentele dictatoriale îndepărtează un electorat marcat de comunism. Pe de altă parte, ezitările sau inconsistențele politice descurajează alegătorul exasperat de criză sau corupție.

Indiferent de rezultat, provocările adresate viitorului președinte sunt similare celor asumate de tânărul Carol I. Relansarea economică, educarea clasei politice si afirmarea în plan internațional vor fi obiective prioritare în agenda prezidențială. În egală măsură, responsabilitatea aparține clasei politice, ce trebuie să identifice în șeful statului reperele interesului național, și nu un inamic comun. Iată un exercițiu întotdeauna dificil în condiții de criză economică și politică, și imposibil de evitat.

“Nimeni nu valorează mai mult decât ambițiile sale” scria în Memoriile sale împăratul Marcus Aurelius, ajuns la maturitate politică. Nimeni, mi-aș permite să adaug, nici măcar un popor.

(publicat în săptămânalul on-line ACUM)